When it seems the end of the world

Oh, Doamne, că toţi trecem prin asta. Şi nu o dată, nu doar de două sau trei ori. De N ori. Până înţelegem ce avem de învăţat.

Ca să o luăm cu începutul.

Haideţi să vedem evenimentele recurente din viaţa noastră. Cu toţii avem situaţii pe care pare că le trăim la infinit. Şi nu se mai termină. Şi dor ca naiba şi nu înţelegem de ce? Da?

Adică: aceeaşi problemă cu părinţii, aceeaşi problemă cu soţul sau soţia, aceeaşi problemă la servici, aceeaşi problemă cu prietenii, cu banii, cu sănătatea şi aşa mai departe. Din nou şi din nou şi din nou. Şi de fiecare dată durerea devine şi mai acută când ajungem să retrăim la infinit aceeaşi poveste.

Se pare că există o trăsătură a noastră, a oamenilor, care spune că nu înţelegem şi nu învăţăm până când nu ne doare îndeajuns de tare. Nasol moment. Dar se pare că doar aşa ajungem să vedem dincolo de aparenţe. Însă cred că mai e nevoie să nu uităm de un ingredient absolut necesar în procesul de învăţare şi conştientizare: înainte să arăţi cu degetul spre toţi ceilalţi pe care îi consideri vinovaţi de agonia ta, nu uita că ai alte trei degete îndreptate către tine însuţi. Da. Chiar vreo trei. Fă proba ca să vezi.

Asta înseamnă că toată tristeţea din viaţa noastră începe din interior. Legea Oglinzii din coaching, aceeaşi cu teoria lui Carl Gustav Jung – fondatorul psihologiei analitice, spune ca exteriorul este oglinda a ceea ce se întâmplă în interior.

Când în interior uităm de noi, uită şi lumea din afară. Când în interiorul nostru nu exista dragoste de sine şi ne tradăm sinele pentru oricine altcineva, în afară găsim şi trăim aceeaşi trădare sub varii forme. Când în interior nu există echilibru, afară trăim în extreme obositoare care ne seacă de energie şi ne aduc la confuzie. Și exemplele sunt nenumărate.

Tot tumultul pe care îl trăim are ca scop purificarea noastră. Totul ne îndeamnă să începem să căutăm drumul spre Acasă. Spre noi înşine. Acolo e Acasa. Adevărata Casă.

Unii dintre noi începem şi vorbim cu prietenii noştri, începem să ne punem întrebări. Nu mai acceptăm să trăim în chin. Ajungem să citim cărţi despre esenţa fericirii, cum ne influienţează viaţa strămoşii, mama, tata şi ce am învăţat de la ei, despre energii, despre Dumnezeu, despre îngeri, despre fizica cuantică, despre Iluminare, despre puterea intenției, despre tehnici de curățare și cred că pot scrie pâna dimineață despre mai ce, căci slavă Cerului, trăim în epoca informației la un click distanță.

Rămânem surprinşi cum trăim povestea părinţilor noştri, deşi ne-am jurat că noi nu vom face la fel. Cum facem același lucru mereu, cu același rezultat total dezamăgitor și nu înțelegem că este nevoie ca NOI să schimbăm ceva din modul în care gândim sau facem lucrurile pentru ca apoi să obținem un rezultat divers. E uimitor cum unii trăiesc aceeași poveste de viață uneori 15-20 de ani la rând și nu reușesc să înțeleagă CE anume fac greșit. Și credeți-mă, nu este obiectivul lor în viață să trăiască chinuiți.

Ajungem să experimentăm și să încercăm orice ne apare în cale și ne atrage atenția. Intâmplător? Nu. E providența. E planul Divin. Într-un final, tot către Cer, Univers, Budha sau cum Îl mai numim strigăm când ne cuprinde disperarea. Acolo este ultima frontieră. Simțim că doar acolo mai găsim soluția când le-am încercat pe toate și nu am ajuns prea departe și simțim că ni se termină resursele interne.

În  viață acționăm în baza a doua sentimente: frica și dragostea. Din păcate, frica domină de multe ori. Și distruge suflete, relații, căsnicii, familii și priviți împrejur că veți mai descoperi multe alte distrugeri. Tot ce e făcut din frică are un preț. Prea mare uneori.

Însă ce e făcut din dragoste, dăinuiește, împlinește, vindecă, sfințește. Dragostea este tot ceea ce avem nevoie ca să mergem mai departe mai încrezători, mai puternici, mai clari, mai curajosi, cu credință, cu putere. Dragostea este Dumnezeu. Este imensă. Este fără limite. Nu cere nimic înapoi. Nu simte frustrare. Nu simte datorie. Nu are așteptări. Doar este și se manifestă ca atare.

În drumul nostru în viață, deși acționăm majoritar în baza aminitirilor stocate în subconștient, avem șansa să putem fi atenți. Să observăm. Și când identificăm o problemă, să începem să o tratăm cu Dragoste. Căci doar cu Ea și prin Ea rezultatelele dăinuie. Căința și Iertarea sunt surorile ei. Împreună cu ele, Dragostea face pace în suflet. Și împreună cu Recunoștința crează abundență. Abundență de bine.

Așa că oameni buni, nu pot decât să va transmit acest mesaj: fiți prezeți în viețile voastre când se petrece dezastrul. Practicați Dragostea, Căința, Iertarea și Recunostința (Identitatea Ho’oponopono) și nu vă limitați. Fiți atenți și faceți un lucru foarte simplu: practicați Dragostea – de sine, pentru aproapele tău, pentru comunitate, pentru planetă. Și pacea începe să apară.

Fiți binecuvântați.

Comments (0)

Post a Comment