Despre greseala

Asta este o tematica foaaarte sensibila. Cel putin pentru mine si cei care imi seamana, ca istoric al copilariei.

Intotdeauna am avut frica de greseala. Si din aceasta cauza si, uneori, datorita acestui lucru, am ridicat standardele profesionale si personale la niveluri care ma inspaimantau. Am devenit o perfectionista si o nemultumita constant pentru ca sigur se putea mai bine, da?

Si pentru ca se putea mai bine, uitam sa ma onorez pentru cat construisem si facusem deja, pentru rezultatele intermediare pana la cel final. Uitam sa ma felicit pentru efortul si dedicarea depuse ca lucrurile sa iasa “state of the art”. Macar, in capul meu, asa trebuiau sa iasa, altfel nu erau demne de comunicat sau afisat.

De mica am fost criticata cand greseam. Se tipa la mine. Aparuse timorarea. Aparuse frica de a gresi. Aparuse teama de neacceptare din partea parintelui nemultumit. Frica de a nu fi iubita pentru ca greseam. Am dezvoltat reactii si atitudini care, ca adult, mi-au adus multe nopti nedormite, gastrite, anxietati si panici. Nu neaparat pentru ca mediul era fara toleranta la greseala, ci pentru cat eram eu dura cu mine.

Apoi, caci asa se spune, ca atragi ceea ce e in tine, am dat peste un manager care impingea permenent spre “mai bine”, “mai mult”, “mai atent”, “perfect” etc. De data asta, avand norocul de a vedea anexat un profund proces de invatare in spatele acestei obsesii pentru “state of the art work”. Iarasi aparea teama de a nu dezamagi omul. Si munceam, si ma epuizam, si verificam de o suta de ori munca mea, si dezvoltasem acelasi sens al criticismului si fata de munca celorlalti. Nu imi dadeam seama. Nu vedeam. Stiam doar ca nu e usor sa faci fata unor standarde inalte, iar eu preluasem, inconstient, acele standarde atat in viata profesionala, cat si in cea personala.

Si mai grav, daca aparea un feedback ce nu confirma calitatea muncii mele, intram in defensiva, devenind chiar agresiva cand mi se repeta ca nu e bine sau suficient ce faceam. Protejam sufletul meu de copil speriat de greseala.

In ani de munca asidua, dorind sa primesc recunoasterea parintelui meu, sa ma asigur ca inca ma iubeste, am impins sa fac acele lucruri despre care imi spusese ca nu sunt in stare, pentru ca sunt aeriana, ca pentru mine nu exista atentie la detaliu ci doar superficialitatea imaginii de ansamblu.

Pana intr-o zi cand am scapat un castron din mana si s-a facut tandari pe gresie. Eram om in toata firea, intr-o relatie de oameni adulti, de ani de zile. Si in ciudata acestui lucru, ramasesem blocata, inmarmurita, in sinea mea asteptand sa fiu certata. Sotul meu m-a vazut. Bland, a venit catre mine si mi-a spus: “E doar un castron. Important e ca tu esti bine”. Si m-a luat de mana, sa ma incredinteze de sinceritatea vorbelor lui.

A fost un apel de desteptare. Aveam deja 30 de ani si inca purtam cu mine trauma copilariei mele. Nevindecata. Sangeranda. Ramasa asa si dupa ce parintele meu nu a mai fost, mentinuta de comportamentul meu constant critic si dur fata de mine insami. Am dezvoltat in acesti ani un mecanism de autoaparare: nu recunosteam greseala. Nici un ruptul capului. Iti explicam si aduceam zeci de argumente conform carora, ce facusem, nu era greseala. Pana cand mi s-a explicat ca daca nu incep sa recunosc ce fac gresit, nu voi reusi niciodata sa devin real mai buna, nu voi avea disponibilitatea sa vad alte modalitati de a face lucrurile, poate mai simple, mai eficiente, chiar mai destepte. Si cel mai puternic argument: „te vei simti eliberata, presiunea va disparea cand vei recunoaste ca ai gresit. Ca doar esti om.”

Un alt motiv de intretinere a ranei a fost si mediul educational, invatamantul. Pana in ziua de astazi, greseala este pedepsita. Poate ca s-au mai schimbat putin abordarile fata de copil cand greseste, nu as sti, sper insa ca trendul va fi de imbratisare a greselii ca parte din evolutia fiecarui individ.

Intre timp, am inceput certificarea in Life-Coaching si am fost primul client pe care l-am vazut in evolutie. Constientizarea traumei, a modului in care ma chinuiam eu pe mine, a intelegerii comportamentului care perpetua frica si identificarea comportamentului care m-ar ajuta sa corectez aceasta atitudine si care mi-ar aduce linistea si confortul sa gresesc, m-au ajutat ca 8 ani mai tarziu, practicand si practicand, sa ajung sa tolerez greseala, sa fiu deschisa catre a o accepta, ca doar”sunt si eu om”.

Am cautat apoi mereu medii care sa asigure un spatiu de siguranta cand se face greseala. Am inteles apoi ca parintele meu crescuse acasa in acelasi mod, ca atare, i s-a parut firesc sa faca la fel in calitatea omului care educa un copil. El a ramas un perfectionist pana la sfarsitul vietii. Nu am avut sansa sa il intreb cum l-a marcat aceasta tedinta in tot ce facea. Stiu doar ca s-a erijat intr-o nevoie majora a controlui. Stiu asta si pentru ca am identificat-o la mine, intre timp. Imi pare rau ca s-a chinuit si el atata. Pentru ca sigur, in sinea lui, a dezvoltat o lipsa de toleranta si un nivel de criticism greu de dus de sufletul lui de copil.

8 ani mai tarziu, inca mai pastrez urme ale acestei istorii, inca am tendinte de a reveni catre modul de comportament dinainte. Nu a trecut niciodata complet, si nu stiu daca va trece vreodata complet. Stiu doar ca de mai multe ori am reusit, decat nu am reusit, sa elimin dorinta de control masiva si sa ma eliberez de presiunea pe care mi-o puneam pe mine.

Am citit o metoda faina intr-o carte: cand se intampla ceva grav in capul tau, cand ceva nu merge asa cum crezi tu ca ar trebui sa mearga, intreaba-te, de control: “Asa, si?”. Si daca nu vezi niciun dezastru succedandu-se dupa aceasta greseala, fii pe pace, descarca presiunea, zambeste. Inseamna ca nu era nici pe departe asa mare tragedie pe cat credeai tu ca e.

Ca intotdeauna, “tot ce iti doresti este de cealalta parte a fricii”.

Comentarii (2)

  1. Dacă în viață am fi așa cum am visa, … ,dar putem fi, ne putem demonstra asta, dacă ne dorim cu adevărat acest lucru. Accept și conștientizez că fără puțin ajutor poate ar fi mult mai greu. Apreciez maxim că în ziua de azi doar trebuie sa cauți și să găsești ceea ce ai nevoie, să umpli golurile, să schimbi modul de abordare, să îți dai seama că nu ești perfect ( și de ce am fi, nu suntem roboți, avem suflet) și să ajungi să te iubești așa cum ești și totuși să-ți dorești să fi mai bun. Greșeala este omenească, așa ne perfecționăm, devenid chiar profesioniști cu noi înșine. Eu spun ” se poate!”, și pentru că unul din marile ajutoare în acest sens este acest Atelierdecoaching am prilejul de a mulțumi. MULȚUMESC!!!

Dă-i un răspuns lui Iustina Anulează răspunsul